Convorbire cu arhitectul Nicolae Porumbescu (1981)
Ileana Murgescu: ...Fugiți de interviuri, fugiți de București, fugiți de întrebările mele. Fugiți de lume?
conf. arh. Nicolae Porumbescu: Văd eu bine că mă zgândări, dar, pentru mine, trăirea In cotidian, adică și cu sufletul în cotidian, limitează orizontul. Numai obiectivarea față de cotidian te poate duce la adevărata cunoaștere. Cunosc și eu viața de zi cu zi, cunosc cotidianul în toată complexitatea lui, dar nu se poate să ajungi la esențe dacă nu i te abstragi, dacă nu încerci o anumită distanțare și obiectivare. Cunoașterea nu este tot una cu trăirea! Știi câtă înțelepciune este în concepția pridvorului casei țărănești? O filosofie întreagă este cuprinsă acolo: stai în picioare și streașina mare îți îndreaptă privirea către atributele vieții de zi cu zi, către ogradă. Printr-un singur gest, doar unul, gestul de a ședea, gestul de a te așeza pe băncuță, privirea ajunge în legătură directă cu imensitatea, cu cerul. Schimbarea asta de orizont și de preocupări, realizată printr-un singur gest: asta este lecția unică a arhitecturii populare!
I.M.: Cu câteva ore în urmă, când, pe ploaia măruntă și rece de iarnă, prin noroaiele șantierului, ne cățăram pe schele și-mi vorbeați cu patimă despre noua clădire a Secției de Arhitectură și despre Casa Tehnicii și Stiinței, am simțit că aveți foarte multe de spus, de transmis. Acum, mă lupt cu dumneavoastră...
conf. arh. Nicolae Porumbescu: Tocmai asta e! Eu nu cred în comunicarea verbală sau prin scris. Arhitecții comunică, mai ales, prin ceea ce fac! Atitudinea noastră este ceea ce facem. Tot astfel ne manifestăm și respectul reciproc. Zâmbești și-mi sugerezi că mulți mă acuză că nu-mi place decât ce facem noi. Astea sunt prostii, dar respectul nu înseamnă renunțare la propria-ți atitudine. Poți rămâne chiar exclusivist! Blidarul pe care-l ai în mână este făcut de mine. A fost un exercițiu izvorât din plăcerea „de a face”. L-am lucrat așa cum mi-am închipuit că un meșter tâmplar ar fi cumpănit materialul. A trebuit să mă ipostaziez lui ca să-l reușesc. Este un suport de străchini, dar este un suport „tandru”. Am prins gestul de tandrețe, mângâierea cu care ar fi lucrat meșterul. Asta zic eu că este respectul!