Să cauți esența, nu să dai lovitura - prof. dr. arh. Romeo Belea

Șansa de a fi student în anii ’50

Lorin Niculae: Domnule profesor, vă mulțumim foarte mult că ne acordați acest interviu. Ne puteți evoca unul sau mai mulți profesori ai Institutului de Arhitectură „Ion Mincu” (titulatura de atunci a Universității) care v-au transmis dragostea lor pentru arhitectură?

Romeo Belea: Mulți. Am avut șansa de a prinde o generație de profesori absolut formidabilă: Duiliu Marcu, Octav Doicescu, Tiberiu Ricci, Niga, Nedelescu, Piky Pătrașcu, Grigore Ionescu, Mac Constantinescu (sculptor). Pe Mac Constantinescu îl bag în lumea arhitecților pentru că prea a colaborat mult cu ei. Unul dintre asistenții lui Ricci, unde am fost eu în ultimii ani, era Toto Slavici. El venea după-masa la atelier, iar noi știam că dimineața proiectează Spitalul Municipal.

A doua șansă a fost să fiu student între 1951 și 1958. Îți dai seama cum era societatea pe vremea aceea și, pentru noi, școala era un refugiu, o cetățuie. Intram la 8 și la 12 noaptea ne dădeau laboranții afară. Aproape că, dacă n-ar fi fost părinții, de la care să aflăm cum e în afara școlii, noi nu știam. Acolo făceam sport, acolo se petreceau toate. Nu vreau să fiu ipocrit să spun că la toate orele noi munceam pe rupte, dar eram o familie. La petrecerile tovărășești de sâmbătă, n-avea voie să vină niciun student de la altă facultate, de aceea, în generația mea, toți suntem căsătoriți cu arhitecte.

Era o școală extraordinar de bine formată și formulată, chiar și cu accentele ei de clasicism. Dar accentul de clasicism din anul întâi (care era numai despre ordinele clasice) niciodată nu am știut dacă nu cumva ne-a ordonat gândirea. Acolo învățai primele noțiuni de compoziție, nu așteptai să intri pe mâna lui Piky Pătrașcu, să țină cursul lui formidabil. Acolo învățai că totul trebuie să aibă o regulă și că trebuie să gândești regula. De-asta eu am rămas cu acest obicei.

Pe urmă, la 2-3 ani de la absolvire, când Benedek a acceptat să intru în facultate, am devenit asistent, pe urmă lector. Am tot suit așa și am cunoscut calitatea de prim schimb de generații. Gabi (Cristea), eu, Dinu (Gheorghiu), Puiu (Săvescu), toți intram cam pe atunci în facultate. Am mai parcurs o dată legătura cu Grigore Ionescu, cu (Octav) Doicescu, cu Picky (Gheorghe) Pătrașcu, în calitate de coleg.

Asistam, în calitate de asistent de șef de lucrări, la judecăți, care erau formidabile. Erau niște lecții de teorie absolut extraordinare. Datorez totul acestei șanse extraordinare de a fi parcurs o perioadă plină, într-un mediu absolut ieșit din comun. Eu vorbesc și pentru colegii mei... Și cu asta m-am ales. Sigur că, pe vremea aia, era îngrozitor de mult de lucru și căpătai lucrări una după alta. La 30 de ani, mi-au dat șefia de proiect complex la teatru (Național) și asta m-a scos din minți, căci îmi plăcea teatrul din timpul colegiului, dar una e să-ți placă și alta să știi ceva despre el.