50, deja! / 50 years already!

Dacă numărul precedent al revistei a fost un omagiu adus Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București care, timp de 130 de ani, a format și pregătit arhitecții și urbaniștii României, acest număr este dedicat celor 3 Facultăți de Arhitectură și Urbanism înființate la Cluj, Iași și Timișoara, în urmă cu 50 de ani.

Aportul lor la excelența din arhitectura românească este incontestabil, individualitatea lor, pentru că se poate vorbi, pe bun cuvânt, de „Școli” de arhitectură la Cluj, Iași și Timișoara, este recunoscută și soliditatea pregătirii pe care o oferă este apreciată atât în țară, cât și în toate colțurile lumii, în care activează arhitecții pe care i-au format.

Începutul nu a fost ușor. Despre el voi face o mărturisire. La scara istoriei, este o experiență nesemnificativă, dar, la scara unor generații, contează dureros.

În arhitectura românească, 1970 este „crestat în grindă”.

În anii ’70, România începea să tragă cu ochiul spre Occident și descoperea economia de piață, rolul provocator al concurenței și al competiției, al diversității, al descentralizării. Pentru schimbarea de macaz, esențială era asigurarea “rezervei de cadre” și efortul de modernizare a sistemului de învățământ, la conducerea căruia au fost numiți intelectuali de marcă.
Pentru arhitectură, noua tendință s-a concretizat prin crearea Facultăților de Arhitectură de la Iași, Cluj și Timișoara, în cadrul Institutelor Politehnice, cu durata de 3 ani. Ele s-au deschis în toamna anului 1970 și au beneficiat de participarea și sprijinul celor mai valoroși practicieni din zonă și, uneori, veniți de la București.

La Timișoara, Facultatea s-a „clădit” în jurul arhitecților Tiberiu Cocheci, Hans Fackelmann, Cristea Miloș, Sorin Gavra, la Cluj sufletul noii școli a fost arhitectul Vasile Mitrea, și la Iași școala a gravitat în jurul impetuoasei personalități a lui Nicolae Porumbescu. Este greu de imaginat, astăzi, entuziasmul și speranța care au alimentat apariția noilor școli. Numărul de față al revistei ARHITECTURA încearcă să ajute mai tinerii cititori să înțeleagă fenomenul 1970 și arcul peste timp pe care, acesta, l-a generat.

Dar lipsa de continuitate, jocul „un pas înainte și doi înapoi” care ne urmărește ca un blestem, a făcut ca experimentul să fie anulat și, în anul 1983, facultățile să se închidă.

Ele au fost re-create, într-o formulă dezvoltată și completă de învățământ de 6 ani, în anul 1990. La scara istoriei, vorbim despre tendințe, direcții, orientări. Dar ce ne facem cu scara umană? Ce ne facem cu scara personală, noi, ăștia care avem la dispoziție o fărâmă din scara istoriei?

Mă aflu într-o poziție ciudată pentru că, pe nesimțite și din vorbă-n vorbă, m-am trezit un fel de dinozaur, de exponat matusalemic. Am fost martor și participant la acel moment 1970.

Au trecut 50 de ani!

Chiar dacă nu pot să cred, așa spune calendarul. Și am obligația să depun mărturie, cu atât mai mult cu cât am onoarea de a conduce, vremelnic, Uniunea Arhitecților.

Acest număr este depoziția mea.

Am făcut parte din prima serie a acestui experiment. Noi am fost o generație de deschizători… de drumuri (?, mult spus, dar așa e vorba). La noi, examenul de admitere la facultate nu s-a dat imediat după Bac, cum era obiceiul. Am dat admiterea toamna. În acea vară, în vacanța mare, la „Mincu”, un grup de tineri absolvenți și încă-studenți entuziaști coordonați de Nelu Popa, Vlad Calboreanu, Ferenc Echeriu și Romeo Simiraș, au organizat cursuri de pregătire și ne-au predat lecții de desen gratuite din dorința de a da o șansa celor mai fără șansă.

Tot în premieră, candidații din București au dat examenul în aer liber, au fost „plain-air”-iștii care au stat pe dâmbul cu iarbă și au desenat Aeroportul Otopeni, inaugurat de curând.

În noul experiment, după 3 ani, ajungeai conductor-arhitect (niciunul dintre noi nu știam ce înseamnă asta. Ironia a făcut ca unii absolvenți să fie încadrați, la locul repartiției, drept conducător-arhitect. Cu atât mai bine!)

După 3 ani, prima generație de conductori-arhitecți urma să susțină un examen pentru continuarea studiilor cu încă 3 ani, la București, pentru a deveni arhitecți. În primii ani, fiecare și-a dozat timpul și efortul după bunul plac, cu toții fiind euforizați de statutul de student la arhitectură. Anii animați cu serile de la Clubul A, cu festivalurile rock și seminarele internaționale de arhitectură, cu excursiile de studii în toată țara (dacă ai avut norocul să mergi cu Sanda Voiculescu, ai iubit monumentele toata viața) și cu vacanțe de relevee la sate ne-au marcat și ne-au legat. Notele erau numai în „Carnetul de student” pentru că ierarhiile reale se stabileau la atelier și la schița de schiță. Atmosfera era prietenoasă și cu toții „boboceam” fie la colegi, fie la vecinii de planșetă. Noi nu auzisem, încă, de concurență și nu știu dacă așa era, dar nu-mi amintesc decât de voioșie, în acei ani.

Cu foarte puține luni înainte de absolvirea anului 3, s-a anunțat că nu se mai dă examen și că trecerea în anul 4 se face în „ordinea mediilor” din primii trei ani. „Ordinea mediilor” nu era, neapărat, „ordinea valorilor” și noi, cu toții, știam acest lucru. Astăzi nimeni nu poate crede, dar, jur cu mâna pe inimă, că toți am fost bulversați. A fost prima noastră confruntare dură cu nedreptatea. Și ne-a marcat pe toți. Pe unii, însă, i-a lovit direct: lezați și umiliți, unii au luat-o pe alt drum, s-au dus la Arte Plastice (avem colegi deveniți vedete internaționale în scenografie, bijuterie, textile, fashion etc.) sau la Construcții, sau au plecat în pribegie, peste mări și țări.

Experimentul „conductor-arhitect” a fost abandonat în anul 1983. Mulți dintre colegii noștri, care n-au fost suficient de atenți la „notele din carnet”, dar figurau sus în ierarhia adevărată, au rămas „conductor-arhitecți” din cauza acestei decizii arbitrare. După ani, s-au încercat măsuri reparatorii, astfel încât cei care au insistat să devină arhitecți au trebuit să reia studiile de la zero și au mai făcut 6 ani de facultate. Primii 3 ani nu au fost recunoscuți. „Așa e viața, dar, la scara istoriei…”

Mulți dintre ei, deși s-au realizat profesional, au rămas marcați, neîncrezători, sceptici… dar, ce contează la scara istoriei?

Nu pot încheia fără să pomenesc reacția noastră, a unui întreg an, unit și solidar, incredibilă și pentru acea vreme. Colegul Rică Marian, un genial cartoon-ist (care colabora la Pif le Chien) a făcut un banner cât tot holul facultății, intitulat BARAJUL, în care a desenat, în ipostaze „personalizate”, pe fiecare dintre noi și… profesorii aferenți. A stat în hol toată vara. Așa, ca să ne răzbunăm!

Și, tot din răzbunare, noi, PRIMII, când ne întâlnim la cifre rotunde, o facem în formula în care am intrat la facultate și nu în cea de absolvire.

Ca să protestăm!

--------

The previous issue of the magazine was a homage paid to the Ion Mincu University of Architecture and Urban Planning in Bucharest, which has been educating and training the architects and urban planners of Romania for 130 years, while the current issue is dedicated to the three Faculties of Architecture and Urban Planning established in Cluj, Iași and Timișoara, 50 years ago.

Their contribution to achieving excellence in Romanian architecture is unquestionable, their individuality, as one can rightfully refer to “Schools” of architecture in Cluj, Iași and Timișoara, is well recognized and the good tuition they provide is appreciated both all over the country and worldwide, where architects trained by them are currently working.

The beginning was not easy and I will provide testimony about it. Historically speaking, this is an insignificant experience, but at a generational level, it is painfully important.

1970 is a turning point in Romanian architecture.

In the 1970s, Romania started to look secretly to the West and thus discovered the market economy, as well as the challenging role of competition, contest, diversity and decentralization. To change course, it was essential to ensure “the staff reserve” and the effort to modernize the education system, outstanding intellectuals being appointed to lead it.

In terms of architecture, the new trend consisted in the establishment of the Architecture Faculties in Iași, Cluj and Timișoara, within the Polytechnic Institutes, with three-year length of study. They opened in the autumn of 1970 and benefitted by the participation and support of the most valuable practitioners in the region and, sometimes, those coming from Bucharest.

The Faculty in Timișoara “was built” around architects Tiberiu Cocheci, Hans Fackelmann, Cristea Miloș and Sorin Gavra. In Cluj, the heart of the new facultyl was architect Vasile Mitrea and, in Iași, the faculty revolved around Nicolae Porumbescu’s impetuous personality. Today, it is difficult to imagine the enthusiasm and the hope that accompanied the setting up of the new faculties. The current issue of ARHITECTURA magazine is an attempt to help its younger readers understand the 1970 phenomenon and its consequences over the years.

Nevertheless, the discontinuity, the game “one step further, two steps back” which follows us like a curse brought about the cancellation of the experiment and the closing of the faculties in 1983.

They were re-established in 1990, providing 6-year extended and complete education training. In terms of history, these are tendencies, directions, orientations, but what about the human scale? How should we deal with all these phenomena on a personal level, since we have only a piece of the human scale at our disposal?

I am in a strange situation, as, gradually and imperceptibly, I found myself looking like a sort of dinosaur or an ancient exhibit. I was both the witness and the participant in that 1970 moment.

50 years have already passed!

Although I find it hard to believe, the calendar shows it. And I need to testify, all the more so as I have the honour to lead, temporarily, the Union of Architects.

The current issue is my testimony.

I belonged to the first class of this experiment. We were a generation that led the way (it is a bit of overstatement, but that is how the saying goes). At that time, the admission exam to the faculty did not take place immediately after the baccalaureate, as it usually happened. We passed the entrance examination in autumn. At the “Ion Mincu” University of Architecture, during that summer vacation, a group of enthusiastic graduates and students, coordinated by Nelu Popa, Vlad Calboreanu, Ferenc Echeriu and Romeo Simiraș, organized training courses and taught us drawing classes for free, wishing to give an opportunity to those who had fewer chances.

It was also for the first time that the candidates from Bucharest passed the exam in the open air; they were the „plain-air” artists sitting on an herb mound and designing the Otopeni Airport, recently inaugurated.

In accordance with the new experiment, you would become an architect-conductor after 3 years (None of us knew what that meant. Ironically, some graduates were employed as conductor-architects at the working place they were assigned. All the better!)

After 3 years, the first generation of architect-conductors had to pass an exam for the continuation of the studies with another 3 years, in Bucharest, in order to become architects. In the first years, each of them paced himself at will in terms of efforts and time, being all euphoric by the status of student in architecture. The years animated by the evenings spent in Club A, the rock festivals and the international architecture seminars; the study trips all over the country (if you were lucky to travel with Sanda Voiculescu, you were to be fond of monuments forever) and the survey vacations in the villages influenced us decisively and brought us together. The marks were only in the “student report card”, as real hierarchies were settled in the architecture studio and at the evaluation stage of the one-day architectural project. There was a friendly atmosphere and we all “peeked” at our classmates or our drawing board neighbours. We had not heard about the competition yet and I am not sure if it was really so, but all I remember in those years was gladness.

A few months before the graduation of the 3rd year of study, we were announced that we would not have to pass an exam and that we could be promoted to the 4th year of study “in descending order of marks” of the first three years. “The order of marks” was not necessarily “the order of values” and we all knew that. Nobody can believe it today, but I swear that we were all upset. It was our first confrontation with injustice, which affected all of us. Nevertheless, some of our fellow students were directly impacted: hurt and humiliated, they took a different path. They were admitted to the University of Arts (we have classmates who became international stars in scenography, jewelry, textiles, fashion, etc.) and to the University of Civil Engineering or they went into exile abroad.

The conductor-architect experiment was abandoned in 1983. Many of our classmates, who did not care about their “grades in the report card”, but who were placed high in the real hierarchy, remained conductor-architects because of this arbitrary decision.

Years later, there was an attempt to provide remedies, so that those who insisted on becoming architects could start their studies all over again, pass the admission exam and complete another 7 study years to the faculty. The first three years were NOT acknowledged. “That’s life, but at the scale of history…”

Many of them, although professionally successful, remained affected, distrustful, skeptical…yet, from the historical point of view, this does not matter”.

I cannot conclude without mentioning the reaction of our whole grade, showing unity and solidarity, which was incredible even for those days. Our classmate Rică Marian, a genial cartoonist (who collaborated with Pif le Chien magazine), made a banner, as large as the hall of the faculty, entitled THE BARRIER, where he drew each of us... and our academic staff, in „personalized” positions. It remained in the hallway all summer long, as a sign of revenge!

It is also to take vengeance that, at our reunions, held after a certain number of completed years, we, THE FIRST, are those who had been admitted to the faculty and not those who graduated.

Thus, we express our protest!