Fragmentar de istorie post ’89

Revoluția (sau ce o fi fost, la București, în decembrie ’89) a adus, direct sau indirect, violența și în Institutul de Arhitectură, unde răzmerița se manifesta implicându-i pe unii sau pe alții, într-o împotrivire care purta sensul deconstrucției; o deconstrucție însă la întâmplare, fără program (la urma urmei, în arhitectură, la timpul respectiv, deconstrucția era la modă!). Trăisem o mulțime de evenimente, în cadrul acestei instituții, pe parcursul celor peste 30 de ani care trecuseră de la admiterea mea ca student și totuși îmi era greu să-mi imaginez ce urma: erau repere care, și bune, și rele, se prăbușeau în timp ce altele noi, dar tot așa, și bune, și rele, încercau a se impune. Era evident că aveam nevoie de o evaluare lucidă a ceea ce se pierde, ce „se duce” și, de cealaltă parte, a ceea ce se poate câștiga; și cum se poate câștiga, altfel spus, cum se poate reconstrui? Orice încercare în favoarea reconstrucției era parțial „omorâtă” de evenimente violente „întâmplătoare” (marșul muncitorilor de la IMGB, mineriada, greva studenților) care, deși exterioare instituției noastre, pătrundeau în interiorul ei, în consecința amplasamentului său în centrul Capitalei, dar și al unui spirit negatoriu, într-un fel (de bine?, de rău?) caracteristic studenților noștri.