Școala

Sintagma „Școala de Arhitectură” poate părea, pentru neavizați, un nonsens, știut fiind că este o facultate și încă una care prin durată poate acoperi două obișnuite. Pentru cei care însă au trecut prin ea și o slujesc este forma familiară de a se raporta la un loc al devenirii profesionale și al împlinirii sociale. Să ne amintim ce a scris Grigore Cerchez, la 1912, pe frontispiciul facultății bucureștene și atunci vom înțelege de unde ni se trage. Ascunzând un sâmbure de orgoliu al apartenenței inițiatice, școala românească de arhitectură și-a păstrat în timp acest apelativ, devenind o tradiție nominativă.

În debutul secolului al XX-lea se înființa la București prima școala de arhitectură românească în jurul unor mari personalități ale breslei. Șaptezeci de ani mai târziu fenomenul se repeta la Iași în jurul puternicei personalități a lui Nicolae Porumbescu și a tinerilor arhitecți din echipa sa, ce pun bazele a ceea ce în mod curent îi spunem școala de arhitectură ieșeană. Șansa de a avea ca act fondator un entuziasm pur și altruist este rară și tocmai de aceea obligă la păstrarea unei candori în actul educativ.