Școala de Arhitectură - între tradiție și inovație în spațiul construit românesc

Complexitatea și varietatea spațiului construit, cât și investigarea evoluției sale se relevă prin identificarea procesului de autentificare, selecție și sedimentare a valorilor de resursă specifice unui loc și timp dat (valori de resursă, culturale, identitare, funcționale, de conectivitate perceptivă și de afectivitate).

„Monumentele, ca și cărțile, sunt timp comentat” - spunea Mircea Eliade (1949).

Fiecare spațiu construit are o determinare inițială, transmite o istorie a edificării și a existenței, devenind pentru noi o permanentă mărturie și revelație a propriei identități.

În acest proces caracteristicile locului „Genius loci” trebuie să exprime spiritul locului - „Stabilitas loci” (Norberg Schultz, 1971).

Spațiul decodificat prin „Sein” (a fi) ca anatomie a existenței se completează prin trăirea lui, prin „Da Sein” (a fi acolo) ca sens al existenței (Martin Heidegger, 1927).

Trăirea în spațiu a ființei este un echilibru fragil între multiplele constrângeri primite la naștere, ca etnia, sexul, religia, și cutumele câștigate prin experiență, trăire directă, spune Gabriel Liiceanu (1994).

„Imageability” (capacitatea de a evoca imagini), determină raportarea la toposul inițial ca sens al devenirii și o extinde dincolo de limite spre teritoriu, peisaj, ca sens al cuprinderii. (Kevin Lynch, 1960).

Incluziunea europeană, deziderat al revoluțiilor pașoptiste, s-a păstrat până în contemporaneitate. Dispariția imperiilor, redesenarea hărților continentului la sfârșitul secolului al XIX-lea, a declanșat dubla aspirație spre modernitate a noilor state naționale ca semn al progresului și ca izvor al identității.

Tinerii intelectuali români, printre care și arhitecți, școliți la marile universități europene din Paris, Berlin, Milano, au adus în spațiul românesc frământările și controversele legate de orientările conceptuale și stilistice ale momentului.